despre aripile unui zburător călător …

– aripile sunt un simbol, o încununare a unui început de călătorie alături de alte aripi şi roiuri de stele; sunt şi suntem toţi, pană ori piele, muşchi sau os şi voinţă una adunată din toţi; aşa prind viaţă căutările ce par a fi doar „eu” dar în fapt suntem „toţi”! cei ce se aseamănă în bunătate şi lumină sunt împreună fericiţi în Lumină, iar cei ce se aseamănă în ură şi întunecime sunt pururea dezbinaţi, nefericiţi şi singuri în Întunecime;

Bună dimineaţa Soare!

– din lucruri mărunte e viaţa clădită şi ştiu că ochiul tău poate să le cuprindă …;
– eu, dimineaţa, strig: Bună dimineaţa Soare, prieten drag, bună dimineaţa! apoi zâmbesc şi tac şi ritmul zilei mă cuprinde …
– te-aş lua de mână ca să vezi cum poţi să te înalţi din trup privind spre Cer; Pământul va cuprinde ale tale picioare cu mâinile sale …; ne vom îmbrăca în nori de vrei şi-ti pare că n-ai haine …; iar ziua Soarele ne va cuprinde în privirea sa şi trupurile noastre în lumină scăldate vor straluci ca o mie de astre; te vei speria, vei strânge mana mea, te voi cuprinde-n braţe şi-n suflet liniştea se va aşterne …; de nopti nu iţi voi spune că nu-s toate la fel de bune …; dar dimineţile pot fi căci roua norilor pe trupul tău va fi şi te va răcori, îţi vei aminti şi vei zâmbi cu bucurie mare …

tu eşti o stea! o stea visătoare ce-n trup a căutat un sens şi-l va mai căuta în zilele ce-şi cern etern al lor nisip împrumutat de Timp …

atât de multe vrem şi cerem uitând să fim fericiţi cu “puţinul”, ce umple o lume, iubind!

(…) când aşteptările, legate de cer cu panglici roşii, se-ntorc din drumul lor, peste lume se aştern ca picături de ploaie, sau raze de soare, ori curg din privirile unei luni ascunse-n noapte; şi nu se întorc pentru noi … şi asta doare; pământul cu ale sale odrasle le soarbe în tăcute şoapte, iar rostul lor preschimbat în cele ale firii este; şi rod nu au ci se aseamănă adeseori cu florile aduse-n casă şi vrem a le păstra în vază …

acum mă vezi! sunt doar un om printre alţi oameni …

– strig şi mă ridic din neputinţă crezând în putinţa de a fi;

– cine a zis că am fost despărţiţi vreodată! orbiţi am fost de rătăcirile noastre …; dar un întreg rămâne întreg asemeni iubirii din care născut este, şi nicidecum altfel, orice ar spune cei ce vorbind despre binele nostru în fapt vor să ne piardă …

încet, încet, din somnul cel adânc, mă întorceam, din vis în vis, din noapte-n zi, acasă …; n-am uitat cine sunt ci doar cum mă cheamă!

Hei! Omule! ţi-ai văzut oare inima cu adevărat? e Soarele galaxiei tale, eşti Tu!