când iubeşti, IUBEȘTI! şi nimic din cele cunoscute şi trăite nu vor mai fi ca înainte …

   Copilul râde şi spune: mă pot juca şi sunt fericit pentru că respir şi mănânc IUBIRE;

   Tânarul, respirând euforic, vorbeşte repezit ori tace timid – nu-i oare primăvara nebunie! aş vrea să fiu şi să nu fiu, aş vrea să strâng şi să frământ, să fiu iubit, să am aş vrea tot sau nimic; cine sunteti! lăsaţi-mă ca să trăiesc aşa cum sunt …; nu mă legaţi căci singur mă leg de cer şi de pământ …

   Bătrânul, ce nu e BĂTRÂN, spune: sunt obosit, desaga mi-e goală, sunt singur, trecut prin viata sunt dar ce folos nimica nu am strâns, nici nu am dat deşi primit-am deseori, n-am mulţumit sau poate da, doar uneori, nu am iertat deşi am fost iertat, nu-s înţelept, iubire n-am semănat şi roada ei nu am cules, în patimă şi joc cât am putut m-am bucurat şi gustul anilor ce au trecut este mai mult un gust amar …

atât de multe vrem şi cerem uitând să fim fericiţi cu “puţinul”, ce umple o lume, iubind!

(…) când aşteptările, legate de cer cu panglici roşii, se-ntorc din drumul lor, peste lume se aştern ca picături de ploaie, sau raze de soare, ori curg din privirile unei luni ascunse-n noapte; şi nu se întorc pentru noi … şi asta doare; pământul cu ale sale odrasle le soarbe în tăcute şoapte, iar rostul lor preschimbat în cele ale firii este; şi rod nu au ci se aseamănă adeseori cu florile aduse-n casă şi vrem a le păstra în vază …

acum mă vezi! sunt doar un om printre alţi oameni …

– strig şi mă ridic din neputinţă crezând în putinţa de a fi;

– cine a zis că am fost despărţiţi vreodată! orbiţi am fost de rătăcirile noastre …; dar un întreg rămâne întreg asemeni iubirii din care născut este, şi nicidecum altfel, orice ar spune cei ce vorbind despre binele nostru în fapt vor să ne piardă …

încet, încet, din somnul cel adânc, mă întorceam, din vis în vis, din noapte-n zi, acasă …; n-am uitat cine sunt ci doar cum mă cheamă!

Hei! Omule! ţi-ai văzut oare inima cu adevărat? e Soarele galaxiei tale, eşti Tu!